PONOARELE

Refugiu pentru haiduci, mărginită de munți și dealuri, comuna Ponoarele datează încă din secolul al XIV-lea, iar cel mai vechi lăcaș de cult, Biserica Ponoarele, poartă o inscripție slavă datând din anul 1762. Numele comunei este dat de către poporul slav, cuvântul „ponor” însemnând o „coastă prăpăstioasă formată prin prăbușirea, ruperea sau alunecarea unor straturi”. Aici, pitorescul este vizibil atât în relieful care a generat caracteristici unice în această zonă și a format anumite componente naturale, cât și în felul în care au fost construite așezările umane și casele.
Comuna Ponoarele este formată din 15 sate, care se așează printre ineditele forme de relief: Ponoarele, Băluța, Bârâiacu, Brânzeni, Buicani, Ceptureni, Cracu Muntelui, Delureni, Gărdăneasa, Gheorghești, Ludu, Proitești, Răiculești, Șipotu și Valea Ursului.
Specificul zonei este dat de cadrul natural care, în funcție de anotimp, capătă aspecte diferite. Menționăm, în acest sens, primăvara cu o vegetație abundentă, în care o notă unică o reprezintă pădurea de liliac (întinsă pe o suprafață de 40 ha). Dar faima Ponoarelor o poartă, peste timp, elementele carstice unice în țară, cum ar fi: „Podul lui Dumnezeu” – o boltă a unei peșteri care s-a prăbușit, rămasă în picioare, cu o lungime de aproximativ 60-70m și o înălțime de 50m -, Lacul Zăton – ce este alimentat din apa unor izvoare, iar primăvara este alimentat de apele care se scurg de pe crestele dealurilor și munților -, câmpul cu lapiezuri – care se dezvoltă pe povârnișurile de calcare și au aspectul unor șanțuri ramificate, despărțite prin creste.

Locuitorii, în special meșterii s-au afirmat în arta populară mehedințeană, cu amprenta lăsată mai ales pe case: „Casele, din cele mai vechi timpuri, construite din lemn cu 2-3 camere, scot în evidență simplitatea lor” – contrar față de acum, „unele case au stâlpii adânc sculptați de mâna măiastră a meșterului popular. Porțile de la intrarea în curte sunt acoperite cu șiță, tablă sau țiglă și sunt ornamentate după cele mai cunoscute motive populare”. Se folosea lemnul de gorun și de fag, pentru că predomină în zonă. Casele erau sprijinite pe o temelie de piatră, un fel de zid orb, pentru ca lemnul să nu ia contact direct cu pământul. Însă modernizarea a modificat acest obicei străvechi, deoarece prezența minei a determinat ca Ponoarele să cunoască o dezvoltare mai mare față de celelalte comune, ajungând să se renunțe la casele părintești și la majoritatea îndeletnicirilor, cum ar fi prelucrarea lemnului sau fabricarea varului. Există și în ziua de astăzi dovada priceperii lor, prin frumusețea caselor cu motive tradiționale.